INT. SECȚIE DE SPITAL - CORIDOR - NOAPTE
Sam iese din camera de materiale murdare, ștergându-și mâinile. Vede că persoana din echipă se pregătește să vorbească și ridică un deget.
Nu-mi spune 'noaptea e un sfetnic bun'. O tot întreb de unsprezece ani. În noaptea asta am împărțit medicamentele, apoi am verificat semnele vitale, apoi m-am așezat cu domnul Okafor, care mă ruga să deschid fereastra ca să audă ploaia, și am zis 'într-un minut'. Și vorbeam serios. Aveam de gând s-o fac.
N-a fost o noapte rea. Asta e. Niciun stop cardiac. Pompa de la patru s-a purtat bine măcar o dată, iar fata de la agenție s-a dovedit excelentă. O noapte normală, am făcut totul bine și tocmai am stat douăzeci de minute în picioare în camera de materiale murdare fiindcă nu-mi aminteam dacă i-am deschis fereastra sau doar m-am gândit la asta.
M-am întors. Era închisă. El dormea. Deci n-avea importanță, în sensul că nu se întâmplase nimic, și avea mai multă importanță decât orice, fiindcă am ajuns genul de om care spune 'într-un minut' unui om care a cerut un singur lucru.
Știi cum eram înainte. Mă și certai pentru asta. Să stau pe paturi. Să învăț numele nepoților. Odată am ținut o săptămână în buzunar numărul fiicei pacientului de la șase, fiindcă ar fi vrut să știe. Nu mai sunt așa și îmi tot spun că e graficul, că nu sunt destui oameni, că e iarna, și toate sunt adevărate, și mai e și că am patruzeci și opt de ani și lucrul la care mă pricepeam s-a tocit la mijloc ca o șosetă.
Predarea e la șapte. O s-o fac cum trebuie, totul în scris. Apoi o să mă duc să deschid fereastra aia, fiindcă încă plouă. Apoi o să mă duc acasă și n-o să pun alarma. Poți să iei pixul meu bun.